ASPECTE LEGISLATIVE



    La Recensământul populației României din 1930, la o populație de 18.052.900 (Istoria Românilor, vol. VIII, 2003, p. 37), 4% erau evrei, ei reprezentând 13,6% din populația urbană, 1,6% din cea rurală (Ibidem, p. 56) Evreii nu constituiau o forță numerică, dar ei aparțineau în mare măsură clasei industriașilor, comercianților și proprietarilor funciari, guvernările de dreapta apreciind că problema evreiască este de natură economică. Primele acte normative împotriva evreilor au fost date de guvernul Goga, care, la 22 ianuarie 1938, a dat decretul-lege de revizuire a cetățeniei evreilor, dar care nu s-a aplicat din cauza căderii acestui guvern.
    Pentru a intra în grațiile lui Hitler, Carol al II-lea, deși dusese o politică internă contrară extremei drepte, a dat publicității, la 9 august 1940, decretul-lege referitor la starea juridică a evreilor din România. Prin acest decret se preciza că evreu este cel de religie mozaică și cel născut din părinți de această religie (cu diferite situații), precum și cel de sânge evreu, ateu, dar și cel care face parte din comunități religioase evreiești. (Florin Stan, pp. 85-86). Statutul împărțea evreii în trei categorii: I. cei care primiseră cetățenia română după 30 decembrie 1918, II. cei care o primiseră prin amendamentul adus articolului 7 din Constituția din 1866 și III. cei care nu se încadrau în niciuna din aceste categorii. Ca interdicții generale, erau: nu pot deține proprietăți rurale, nu pot dobândi întreprinderi industriale rurale, nu pot dobândi nume românești, nu pot fi militari de carieră, nu pot deveni funcționari publici, tatăl evreu poate fi decăzut din drepturi asupra copilului creștin; acestea corespundeau și evreilor din a doua categorie. Pentru ceilalți erau restricții în plus, precum: interdicția de a fi militari, dar având în schimb obligații fiscale și în muncă, restricții în a face comerț – desființându-se toate firmele și magazinele evreiești din comunele rurale - , restricții în realizarea de tipărituri ș.a. Se interziceau căsătoriile între evrei și românii de sânge, chiar și cele făcute în străinătate. Ajunși la guvernare, legionarii au extins aria celor socotiți evrei, pentru ca, prin legile de românizare a economiei, să le poată restricționa activitățile economice și expropria. Prin Decretul-Lege 2030/1941, care reglementa statutul militar al evreilor, erau continuate restricțiile din decretul dat de Carol al II-lea, astfel că era socotit evreu și copilul botezat creștin care avea un părinte mozaic ș.a. Li s-a restricționat exercitarea unor profesii, precum cea de avocat, prin Decretul-Lege nr. 3487/17 octombrie 1940, fiind limitați la procese ale evreilor persoane fizice. Tot numai pentru evrei puteau profesa, provizoriu, medicina, cf. Decretul-Lege nr. 3789/15 noiembrie 1940, sau în învățământ, unde, decretele din 5 și 14 octombrie 1940 le interzicea evreilor să-și dea copiii la școli românești, pentru ei fiind doar învățământ primar și secundar. Decretul-Lege nr. 3825/16 noiembrie 1940, referitor la românizarea personalului din întreprinderi, prevedea ca toate întreprinderile comerciale să-și concedieze salariații evrei, până la 31 decembrie 1941, fiind exceptate câteva categorii de evrei, în funcție de participarea la războaiele țării, a lor sau a ascendenților. Prin Decretul-Lege din 5 octombrie 1940, li s-a interzis evreilor de a dobândi stăpâni sau deține proprietăți rurale în România, iar decretul nr. 2816 din 10 octombrie 1941, îl completa, astfel că locuințele și terenurile exceptate inițial intrau în patrimoniul Centrului Național de Românizare. Prin Decretul-Lege 842 din 26 martie 1941, imobilele urbane aparținând evreilor persoane fizice sau societăți evreiești treceau de îndată în patrimoniul statului; erau exceptați anumiți evrei, în funcție de participarea la Primul Război Mondial, de căsătorie și de religie. (Florin Stan, pp. 85-106)
    În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România și în celelalte state aliate sau asociate Germaniei celui de-al III-lea Reich, autoritățile au impus o legislație antievreiască, dar fără să se copieze întru totul legislația național-socialistă. Dacă în Germania, evreii nu puteau avea calitatea de cetățean, în România, populația evreiască era împărțită distinct, după criterii care țineau de vechimea locuirii în spațiul românesc, de participarea la războaiele statului de adopție, de descendența personală ș.a.