FORME ALE PERSECUȚIILOR ANTISEMITE



1. Diabolizarea evreilor în mass-media
În urma raptului teritorial sovietic de la sfârșitul lui iunie 1940, în presa românească au apărut numeroase articole în care se afirma că evreii din teritoriile românești pierdute i-au întâmpinat cu bucurie pe sovietici și i-au molestat pe români. La 2 iulie 1940, un comunicat MAI care se referea la cele două provincii pierdute evidenția faptul că 9.600 de evrei originari din Basarabia și aflați pe teritoriul României s-au reîntors acasă; se urmărea dovedirea simpatiei evreilor față de ocupantul sovietic, ceea ce era menit a spori sentimentele antisemite la români. Jurnalistul trimis de ziarul ”Curentul” pentru a ancheta situația din Basarabia și Bucovina de Nord conchidea: ”cei care au fost umiliți o clipă de bandele din Basarabia și Bucovina, duc cu ei la vetrele lor imaginea reală a jidovului trădător și învață pe frații și copiii lor să ceară capul lui Iuda.” (Florin C. Stan, p. 74) Atitudinea de solidarizare cu statul român exprimată de Șef-rabin la 4 iulie 1940, în Senatul României apărea mult prea palidă față de afectele cultivate de o presă setoasă de sânge. La 12 septembrie 1940, dr. Ilie Rădulescu a publicat în ”Porunca vremii” un articol în care cerea soluționarea radicală a problemei evreiești. ”Jidanii sunt aceiași și împotriva lor nu există decât o singură măsură, dictată de instinctul nostru de conservare națională: AFARĂ! (…) România nu se poate salva atâta vreme cât jidanii nu vor fi excluși cu desăvârșire din corpul națiunii române.”. (Florin C. Stan, p. 77) Când a început războiul în Răsărit, autoritățile, dar și numeroși militari au considerat că a sosit ceasul răzbunării și a rezolvării problemei evreiești.

2. Pogromurile împotriva evreilor
Două momente care au marcat comunitățile evreiești din București și Iași au fost, în primul caz Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 și Pogromul de la Iași din 28-30 iunie – 6 iulie 1941. În competiția cu generalul Ion Antonescu pentru acapararea deplinei puteri în țară, Garda de Fier, care controla forțele Ministerului Afacerilor Interne, a recurs la forțele înarmate ale acestuia pentru a-și elimina rivalul. Mai ales în zilele de 22 și 23 ianuarie, printre cei uciși de legionari, s-au aflat numeroși evrei, după unele date 110, iar după altele 151. (Florin C. Stan, p. 144) În acele zile mesajele antisemite ale legionarilor au fost virulente, iar magazinele evreiești au fost devastate, pentru Gardă rebeliunea fiind o mare ocazie de a se răfui cu inamicul ei ireductibil. La Iași, evreii au căzut victime ca urmare a violenței unor cetățeni ai orașului, de regulă, etnici români, care au instigat patrulele germane și române împotriva evreilor (acuzați că ar fi tras asupra armatei), frecvent fiind apoi jefuite locuințele victimelor. Celor trei zile de distrugeri și măcel în oraș le-au urmat ”trenurile morții”. La 30 iunie 1941, au plecat din Iași două garnituri de tren, cu cca 2.500, respectiv, 1.900 de evrei, primul fiind îndreptat spre Călărași, iar al doilea spre Podul Iloaei. În condiții absolut inumane, transportul făcându-se în vagoane de marfă sigilate, au decedat, în total, cel puțin 2.521 de evrei. La sosirea în lagărul de la Călărași, decedaseră 1.409 evrei și alți 69 erau în stare muribundă, cauza fiind ”mizeria fiziologică”. Din acest transport, s-au reîntors la Iași 800 de persoane. (Florin C. Stan, p. 148-149) Concluzie: În ambele cazuri evreii au plătit pentru un conflict între alți protagoniști: la București între Gardă și General, iar la Iași începuse războiul germano-român cu Uniunea Sovietică, și se putea socoti că evreii trebuiau intimidați, pentru a nu sprijini inamicul.

3. Înființarea lagărelor de muncă pentru evrei
La acest tratament erau supuși evreii din România, în condițiile politicii antisemite duse de dictatura antonesciană. Problema s-a discutat în ședințele Consiliului de Miniștri din 22 iulie și 5 august 1941, iar aplicarea intra în competența ministrului de război. Justificarea acestei măsuri se făcea prin considerarea evreilor ca prosovietici și deci periculoși pentru situația internă a României, mai ales în condițiile în care ei nu erau concentrați în armată. Totodată, ei erau obligați la muncă în folos obștesc, în condițiile în care nu satisfăceau stadiul militar. (De știut că și restul populației avea astfel de obligații.) Prin urmare, din diferite localități cu numeroși evrei au fost evacuați cu sutele în alte regiuni ale țării. Spre exemplu, din Iași, ajunseseră la Prefectura Ialomița 1.100 de evrei și erau folosiți la muncile agricole. Pe lângă astfel de evrei din țară, erau deportați în diferite județe și evrei din Basarabia, spre exemplu 800 în județul Vlașca. La 19 iunie 1941, în lagărul de internați politici de la Târgu-Jiu, pe lângă comuniști, legionari ș.a., erau și 20.000 de evrei din Iași și din alte zone ale Moldovei. (Florin C. Stan, p. 359) Evreii internați în lagăre de muncă aflate în diverse județe ale Vechiului Regat erau puși la diverse munci – la construirea de drumuri, de căi ferate, la munci agricole, la curățirea zăpezii etc. Dispoziția era ca ”toți evreii care se găsesc în lagărele de concentrare, muncă sau prizonieri să fie scoși și puși la munci grele. În caz că nu muncesc cum trebuie, nu li se va da de mâncare și nici nu li se va permite să primească sau să cumpere. Iar în caz că fug se va împușca unul din zece.”. (Florin C. Stan, p. 359) Printr-un ordin din 27 iulie 1941, se prevedea că evreii urmau să fie plătiți în raport cu munca prestată și din banii încasați urmau să se întrețină, iar printr-o adresă din 5 august 1943, se stabilea că celor evacuați din localitatea natală și lipsiți de mijloace, muncind pentru armată sau stat li se acordă un ajutor de familie, în bani, egal cu jumătate din solda ostașilor români, în afară de drepturile de soldă, hrană și întreținere. Cei care creau probleme în detașamentele de muncă riscau să fie deportați în Transnistria. În august 1943, se arăta într-un document al armatei că, în general, evreii lucrau lucrau în afara localităților de domiciliu, 15.000 în folosul armatei și 8000-9000 în folosul altor instituții de stat. Efectivele sunt foarte reduse, iar acest aspect ține de rezistența evreilor în fața politicii represive a regimului. În concluzie, se poate reține că lagărele de internare și de muncă pentru evrei au funcționat pe întreg cuprinsul țării, din dorința autorităților de a controla populația evreiască și de a o implica în vreun fel în susținerea efortului de război al țării.

4. Politica de purificare etnică în teritoriile românești eliberate de sub stăpânirea sovietică
a. Deportarea evreilor din Basarabia și nordul Bucovinei Cu privire la politica statului român în Basarabia și Bucovina de Nord, în şedinţele Consiliului de Miniştri din 17 iunie şi 8 iulie 1941, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului, enunţa o politică de purificare etnică – de expulzare a străinilor (evrei şi ucraineni) – şi de lichidare a bolşevismului – fiind „nimiciţi fără cruţare” chiar şi românii aderenţi.(Florin C. Stan, p. 195) În 8 iulie, el s-a adresat miniștrilor după cum urmează”Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de anu fi înțeles de unii tradiționalișticare mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina care trebuie zvârlit peste graniță… Veți fi fără milă cu ei… Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională. Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege… Deci, fără forme, cu libertate completă”. (Liviu Lazăr, p. 99) Prin urmare, unii evrei au fost ucişi imediat după retragerea unităţilor sovietice, de către elemente locale – într-o reglare de conturi, după acţiunile ostile ale evreilor din iunie 1940 – sau de către unităţi militare naziste ori româneşti – ca represalii la tentativele de rebeliune şi la atacarea unor ostaşi germani, ori din motive pur rasiale. După mărturia lui Eugen Popovici, locotenent traducător mobilizat la Marele Stat Major, ”elemente locale” au asasinat cca 20.000 de evrei, după retragerea trupelor sovietice, ”fără ca mai târziu vreo autoritate românească să încerce a îndruma vreo acțiune împotriva asasinilor”. La Cernăuţi, în primele zile de ocupaţie românească au fost executaţi aproximativ 2.000 de evrei, fiind implicate Inspectoratul de Jandarmi din Cernăuţi, formaţiunea SS comandată de maiorul Hoffmann şi Regimentul 16 Dorobanţi. (Florin C. Stan, p. 248) Un caz de masacrare a evreilor, dar de data aceasta cu implicarea armatei române – o companie de jandarmi – a fost cel de la Ciudei, la 40 km de Cernăuți, în 5 iulie 1941. La un zvon că ar fi tras asupra românilor, evreii din acest sat, cca 500 în total, au fost adunați în clădirea școlii și împușcați – fapt ce a condus la o amplă anchetă desfășurată după război, de regimul comunist. (Florin Stan, pp. 249-261) Potrivit depoziției unui caporal din Compania 37 Poliție, responsabilă de masacru, ”Maiorul Lovin Scarlat a scos pistolul și a împușcat în fața mea pe un evreu bătrân, care nu putea urca scările, după aceea a strigat la noi să tragem (…) Jandarmii nu au vrut să tragă, iar eu, cu alții, am vrut să plecăm de acolo, dar maiorul pretor a venit după noi cu pistolul, înjurându-ne și amenințându-ne că e timp de război și dacă nu tragem, ne va împușca el și atunci jandarmii au început să tragă în evrei.”. (Florin Stan, p. 254)
După eliberarea nordului Bucovinei și a Basarabiei, în baza ordinului nr. 61 din 24 iulie 1941, dat de guvernatorul Basarabiei (gen. C. Voiculescu), autoritățile românești au trecut la concentrarea evreilor în lagăre, în scopul deportării lor în Transnistria. Justificau acestea prin invocarea nevoii de securitate în spatele frontului, evreii fiind echivalați ca o masă ostilă filocomunistă și antiromânească. Emitentul acestui ordin mai considera că internarea lor în lagăre a prezentat o modalitate de a-i proteja de furia teutonică. Primul ghetou din Basarabia a fost cel creat la Chișinău, până la 2 august 1941 acesta ajungând la 7758 de evrei: 2179 bărbați, 3897 femei și 1682 copii. Pe parcursul lunii octombrie, au fost deportați de aici în Transnistria 10.225 de evrei, din 10.400. (Florin Stan, p. 208) În Bucovina de Nord, la 20 august 1941 erau deja două lagăre de evrei, iar cel din Cernăuţi s-a format la 11 octombrie 1941. La 22 septembrie 1941, începea evacuarea evreilor peste Nistru, din Basarabia fiind deportaţi 55.867 (mai puţin cu aproximativ 25.000 decât efectivul internat – în urma execuţiilor, a deceselor, a reținerilor pentru activități economice în care erau socotiți indispensabili sau în urma mituirilor şi a evadărilor), (Florin C. Stan, p.230), iar din Bucovina 45.458 de evrei. (Florin C. Stan, p. 266)

b. Transnistria – tărâmul deportărilor
Transnistria a fost numele dat teritoriului dintre Nistru și Bug, parte a Uniunii Sovietice. Chiar înainte de a fi cucerită în totalitate de trupele germane și române, la 30 august 1941 a fost încheiat un acord germano-român la Tighina prin care României îi revenea responsabilitatea siguranței, administrării și exploatării economice a Transnistriei. Organizarea provinciei a fost stabilită prin Ordonanța nr. 8 din 12 septembrie 1941, semnată de guvernatorul civil Gheorghe Alexianu; era formată din 13 județe, iar capitala i-a fost mai întâi la Tiraspol și apoi la Odessa. În întreaga Transnistrie, inspecția și controlul evreilor, precum și paza și siguranța reprezentau o misiune a jandarmilor.
În Transnistria – Tragedia din Odessa
Odessa are o rezonanță de dureroasă aducere aminte atât pentru români, cât și pentru evrei. După ce de-abia după două luni de lupte crâncene românii au cucerit Odessa, intrând în oraș la 16 octombrie 1941, la 22 octombrie a avut loc un act terorist pus pe seama evreilor, fiind aruncat în aer comandamentul româno-german. Au pierit comandantul Diviziei a zecea Infanterie și 78 de militari români și germani. Mareșalul Ion Antonescu a ordonat Armatei a IV-a să execute câte 200 de localnici pentru fiecare ofițer mort în explozie și câte o sută de locuitori pentru fiecare subofițer sau soldat. La îndeplinirea ordinului au fost implicate atât trupe românești, cât și germane. Din Jurnalul de război al unui locotenent român, spicuim: ”cele petrecute miercuri 22 crt. și sâmbătă crt. m-au gonit adânc în mine însumi (…) Atât de mult m-a zguduit plânsul disperat al unei copile care se agățase de haină strigând: Nu ne omorâți!, încât m-am pomenit alergând printre soldați, cu lacrimi gâlgâindu-mi în gât, spre magazie, unde, singur, am spus rugându-mă Tatăl Nostru și Doamne iartă-ne!”. (Florin Stan, p. 293). Din ordinul mareșalului, execuțiile au fost oprite și începând din 27 octombrie a început deportarea ”la Bug” a celor rămași. Un căpitan din armata română aflat în zonă la 2 noiembrie 1941 mărturisea că a văzut ”șiruri (…) de Evrei evacuați din Odessa, sub paza baionetelor românești” de șase zile pe drum fără hrană. Cei care nu mai puteau ține pasul cu convoiul erau omorâți pe loc, execuțiile făcându-se fără nicio deosebire – bătrâni femei, copii – martorul amintind de împușcarea de către un soldat a unei fetițe de 3-4 ani, chiar sub ochii săi. (Florin C. Stan, p. 295) Istoviți și loviți de ger au ajuns la destinație cca 25% din mulțimea inițială.

c. Viața (sau moartea?) în lagăre
În lagăre, condițiile de viață erau mizere iar pericolul morții plana permanent asupra celor internați. Acest convoi a ajuns la Bogdanovka, județul Golta, la începutul lunii noiembrie. Aici erau stabiliți și alți evrei. ”Imaginea așezării era jalnică, nenumărați deportați umblând flămânzi, unii dintre ei pe jumătate înnebuniți de starea în care se aflau. Împrejur se aflau cadavre.” (Florin C. Stan, p.305) Numai din apropiere au fost aduși în acest lagăr 35.000 de evrei, dar în noaptea de 20 decembrie 1941, cei internați aici au fost executați de polițiști ucraineni. (Florin C. Stan, p. 306) În această perioadă, în toată zona erau mii de evrei împușcați, în localități și la margine de drumuri, iar alții decedau din cauza tifosului exantematic. Independent de acțiunea administrației românești în Transnistria, în martie 1942, germanii au ridicat numeroși evrei din lagărele de aici, pe care îi executau, numărul victimelor estimându-se la 4.442. (Florin C. Stan, p. 308)
Unii dintre cei din lagăre erau deportați din țară, de la vest de Prut. O supraviețuitoare din Vatra Dornei povestește că au fost duși ”în vagoane de vite, în niște condiții greu de descris”, care au și provocat moartea bunicii sale. Internați la Moghilev, au suferit foame, frig și tifos trăind sub amenințarea ”atât a autorităților române, cât și a soldaților nemți”. (Florin C. Stan, p. 314)

d. Renunțarea la deportări. Repatrierea
Încetarea deportărilor și repatrierea s-au manifestat din 1942. Prin Ordinul MAI nr. 261.153 din 29 martie 1942, se aducea la cunoștința autorităților faptul că, prin rezoluția din 8 martie 1942, mareșalul Ion Antonescu a dispus că ”Toți Regățenii au dreptul să se întoarcă în țară.”. La 14 octombrie 1942, inspectoratele și legiunile de jandarmi din țară au primit ordinul de încetare a evacuărilor evreilor spre Transnistria. (Florin C. Stan, p. 318) În a doua parte a anului 1942 și în anii 1943-1944, autoritățile române au căutat să amelioreze situația evreilor, acceptând repatrierea deportaților, ajutându-i pe orfani și facilitând emigrarea – acestea manifestându-se în opoziție cu ”soluția finală” nazistă. Numeroși evrei din Basarabia și nordul Bucovinei s-au reîntors odată cu trupele sovietice. Spre exemplu, în urma reinstalării administrației sovietice în nordul Bucovinei, au revenit în Cernăuți cca 30.000 de evrei.

5. Bilanț
”Într-un prestigios atlas al civilizației iudaice editat în 2003, estimarea numărului evreilor asasinați sub autoritățile antonesciene s-a ridicat la un total de 364.632 de persoane (40.000 de evrei proveniți din România corespunzătoare limitelor Vechiului regat, 200.000 din Basarabia și 124.632 din Bucovina), iar supraviețuitorii la o cifră de aproximativ 430.000” (apud Florin C. Stan, p. 448) Acestea sunt cifrele unei tragedii incomensurabile, pentru că îndoctrinarea a paralizat rațiunea, iar omenia a făcut loc instinctelor sălbatice.