Rezistența evreilor




    Despre o rezistență a evreilor se poate vorbi cu referire la evreii din Vechiul Regat, fiindcă cei din Basarabia și nordul Bucovinei au fost tratați mai rău decât învinșii, râmânându-le infim de puține opțiuni. Evreii și-au adaptat tacticile de rezistență la presiunile autorităților, în condițiile dramatice în care se aflau limitându-și în mare măsură aspirațiile la cele vizând supraviețuirea. În cazul Pogromului de la Iași, evreii încercau să se ascundă și în unele cazuri au beneficiat de sprijin din partea unor români. Spre exemplu, dr. Beceanu a adăpostit în casa lui 13 evrei, riscându-și propria viață. Cea mai amplă acțiune de rezistență a fost cea față de munca în folos obștesc. Numeroși evrei se sustrăgeau mituindu-i pe organizatori, prin trafic de influență sau prezentând scutiri medicale. Aceasta a făcut ca mareșalul Ion Antonescu să aprecieze, într-un raport din 5 noiembrie 1941, că ”evreii, după cum era de așteptat, nu au dat rezultat în raport cu efortul făcut.”. Se cerea înlocuirea muncii obligatorii cu plata unei sume de bani și numai ce nu ar fi putut plăti să fie obligați la munci. De asemenea, s-a decis ca, de la 1 decembrie 1941, evreii să presteze aceste munci numai în localitățile de domiciliu. Unii evrei au fost salvați de un factor, oarecum, neutru – și de la muncile în folos obștesc, și de la deportare. Este vorba de rolul pe care-l aveau în activitatea economică, mai multe firme păstrându-și angajații evrei. În ton cu aceasta, la 22 septembrie 1941, Mihai Antonescu cerea în mod ultimativ ”să nu se ridice în mod abuziv toți, fără să se țină seama că paralizăm industria și comerțul”. (Florin C. Stan, p. 361) În Bucovina de Nord, cca 20.000 de evrei nu au fost deportați tocmai din acest motiv. Emigrarea evreilor a fost una dintre cele mai importante forme de rezistență. A.L. Zissu era liderul mișcării sioniste din România și a intervenit cu succes la Ion Antonescu, pentru ca emigrarea să fie ”sprijinită în mod intensiv pe orice cale, fie legală, fie clandestină”. (Florin C. Stan, p. 400) Emigrarea s-a făcut pe cale maritimă, prin îmbarcări în portul Constanța. Fiindcă prin decretul din 4 decembrie 1940 fuseseră expropriate ambarcațiunile aparținând evreilor, emigrarea s-a făcut cu ajutorul unor vase închiriate (mai ales de mici dimensiuni), ele fiind sub pavilion străin (panamez, bulgar, grec etc.). Primul transport a ieșit din port la 2 noiembrie 1940, cu nava Darien II, care avea 163 de evrei la bord. O tragedie a reprezentat-o scufundarea vasului Struma (din cauza unui atac sovietic), cu 769 de pasageri evrei, fiind un singur supraviețuitor. În urma avizării favorabile de MAI a repatrierii evreilor supuși ai statului român din mai multe țări europene, pentru a evita internarea în lagărele naziste, în prima jumătate a anului 1944 au intrat în țară 51.537 de evrei. România a devenit o țară de tranzit care permitea deplasarea lor spre Turcia și Palestina. Începând din 1944, ambarcațiunile cu emigranți evrei au fost escortate în apele teritoriale românești, de nave ale Marinei Regale a României. În perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944, 3.734 de evrei s-au salvat prin emigrarea pe ruta maritimă. Facilitarea emigrării evreilor de către autoritățile antonesciene a reprezentat un aspect pozitiv între atâtea altele negative care au marcat tragic comunitatea evreiască din zonă.